Frauda unităţii tuturor creştinilor

Jonás Berea (jonasberea@gmail.com)

http://yoestoyalapuerta.blogspot.com/

(Traducción al rumano del artículo El fraude de la unidad de los cristianos).

În programul său de televiziune Amazing Facts, pastorul adventist Doug Batchelor analizează un film vídeo pe care papa Francisc îl trimite adunării reprezentanţilor bisericii penticostale din Statele Unite, precum si prezentarea pe care episcopul anglican Tony Palmer o face acestui film.

Iniţiativa papei Francisc n-ar trebui să ne surprindă pe noi cei care am fost avertizaţi de strategia care va fi pusă în aplicare de către papalitate cu scopul de a întoarce pe “fraţii separaţi” la sânul “sfintei biserici mamă”.

Ceea ce este cutremurător aici este felul în care adunarea de penticostali primeşte discursul subtil al lui Plamer şi salutul călduros al papei. Fără a ne concentra asupra inexactităţilor istorice, observăm cum pastorul Batchelor, analizeaza cu multa agerime acest mesaj.

Înainte de a continua lectura acestui articol vă sugerez să vizionaţi filmul. De asemenea, vă recomand să citiţi şi articolul scris de Will Graham, publicat în engleză şi spaniolă, care dezbate aceeaşi temă.

În filmul de mai sus, episcopul Palmer face următoarea afirmaţie: “doctrina care nu uneşte este Hristos care ne uneşte”. Această afirmaţie, tot mai des răspândită, conţine o parte de adevăr, dar şi o parte de neadevăr. Adevărul este că, în ciuda faptului că am avea un corp comun de doctrine dacă nu trăim în viaţa noastră personală de creştin întâlnirea cu Isus, atunci nici unitatea şi nici misiunea nu sunt posibile. Acest adevăr aşează teologia pe adevărata ei poziţie, o poziţie secundară. Pentru că doctrinele decurg din credinţă şi din trăirea credinţei, si nu invers. Asta nu înseamnă sub nicio formă că trebuie suprimate. Faptul că există o ierarhie între aceste două concepte (credinţa şi doctrina) nu înseamnă că unul dintre ele poate fi eliminat.

Falsitatea afirmaţiei vine din faptul că sugerează că recunoscându-L pe Hristos ca Domn este suficient ca să existe unitate. Este un lucru fals, pentru că, între alte motive, viziunea pe care diferitele confesiuni religioase o au despre Isus Hristos şi despre El ca Domn este diferită. Doar într-un act de orbire voluntară putem să ne facem că nu vedem aceste diferenţe. De exemplu dacă un creştin afirmă că are în ceruri un Tată şi crede că are şi o Mamă acolo, ce unitate în Hristos poate să existe între acest creştin şi noi, cei care nu împărtăşim această dogmă?

Pe de altă parte, afirmaţia că Isus Hristos este Domn (bază imprescindibilă a creştinismului) constituie, de asemenea, o doctrină, o credinţă sau o învăţătură (deşi înseamnă mult mai mult decât aceasta). Aşa că este bine să avem grijă atunci când vrem să stabilim o disociere radicală între credinţă şi trăirea ei, între doctrină şi persoana lui Isus. Biblia nu ne oferă un concept abstract al doctrinei sau al învăţăturii, ci arată cum aceasta gravitează în jurul persoanei lui Isus întrupat, mort şi înviat. Din cauza aceasta se poate întâmpla ca anulând doctrina să-L anulezi pe Însuşi Isus. Deşi există o ordine între Hristos şi doctrină, din punct de vedere biblic există şi o identificare al Unuia cu cealaltă.

Sub acest aspect, trebuie să ne facem o autocritică ca biserică şi să recunoaştem că de multe ori am transmis greşit ideea conversiunii, lăsând impresia că înseamnă acceptarea unei liste de crezuri (sau adevăruri) şi uitând despre ierarhia corectă care există între realitatea prezenţei vii a lui Hristos în viaţa noastră şi formularea concretă a credinţei pe care o trăim.

Aşa cum bine reuşeşte să explice Batchelor, doctrina este cea care ne separă, pentru că orice credinţă se plăsmuieşte pe concepţia despre Dumnezeu, pe practici concrete, şi multe dintre acestea pot fi incompatibile cu Cuvântul lui Dumnezeu. Ca urmare, două comunităţi religioase care nu concordă în aceste doctrine nu pot să se unească într-o singură organizaţie, într-un singur cult sau într-o singură formă de evanghelizare. Pentru că ele predică „evanghelii diferite”.

Cei care considerăm Biblia drept izvor al tuturor învăţăturilor ştim că niciodată nu va putea să existe o unitate eclesiastică între creştini, fără ca mai înainte să se fi renunţat la Cuvântul lui Dumnezeu. Sau, spus sub o altă formă, fără să se fi făcut vreun compromis de către una dintre părţi sau de amândouă, renunţând la principii de bază ale conştiinţei credincioşilor.

Multe biserici au învăţături atât de diferite că între ele creează o prăpastie de netrecut; de multe ori nu este vorba de simple discrepanţe, ci, într-o anumită măsură, de o cosmoviziune diferită, aşa cum sunt văzute în ansamblu catolicismul roman şi protestantismul, de exemplu.

Noi, adventiştii, un alt exemplu, nu putem să participăm la o procesiune cu icoane, oricât de mult i-am respecta pe prietenii noştri catolici, care cred din toată inima ceea ce fac. Nu putem să ne împărtăşim din pâinea pe care preotul o dă în cadrul slujbei convins fiind că este transformată în corpul real al lui Hristos, nu putem să facem parte dintr-o adunare unde o masă de oameni încep să vorbească în limbi ciudate, care nu există, şi cred că aşa se roagă lui Dumnezeu „în Duh”, după cum se poate vedea în filmul prezentat. În acelaşi fel nu trebuie nici să ne aşteptăm ca un credincios din altă confesiune să ţină sabatul dacă conştiinţa lui nu-i spune că aceasta este o poruncă a lui Dumnezeu.

Asta înseamnă că ne înfruntăm cu fraţi din alte confesiuni? Nicidecum. În realitate, toţi creştinii suntem deja uniţi în Hristos. Eu asta înţeleg că se întâmplă atunci când mă întâlnesc cu credincioşi din alte denominaţiuni şi împărtăşesc cu ei un text biblic, transmiţându-ne unii altora speranţa şi mângâierea divină în faţa suferinţei sau când ne adunăm şi lucrăm cot la cot pentru a înfăptui o operă de caritate sau când ne rugăm unii pentru alţii. Toate aceste exemple sunt circumstanţe în care toţi cei care ne numim creştini (sau aproape toţi), indiferent cărei confesiuni religioase aparţinem, putem să avem părtăşie unii cu alţii. Este o unitate care ia naştere în relaţiile personale, dar care nu poate şi nici nu trebuie să apară în plan eclesiastic.

Comitem o greşeală gravă atunci când considerăm că unitatea este un obiectiv prioritar. Şi aici există o ierarhie: întâi trebuie să aibă loc întâlnirea personală cu Hristos şi apoi, ca rezultat al ei, unitatea. Biblia nu ne invită să căutăm unitatea, ci să ne predăm lui Hristos. Sau spus sub o altă formă, pe Hristos nu-L vei găsi căutând unitatea, ci căutându-L pe El (în Cuvânt, pentru că nu există alt loc unde să-L poţi descoperi) poţi să ajungi şi la unitate.

Apărătorii ecumenismului au schimbat această ordine. Ei consideră că împărţirea creştinilor în mii de denominaţiuni este o tragedie, o dramă sau chiar un scandal. E trist că nu putem să fim o singură organizaţie, dar aşa cum era biserica în timpul apostolilor! Însă să nu uităm că această multitudine de denominaţiuni este rodul libertăţii cultului şi al conştiinţei. Şi este de un milion de ori mai de preferat decât falsa unitate în cadrul unei singure organizaţii, care este impusă societăţii. Asta e ceea ce susţine Tony Palmer în filmul prezentat la început, atunci când evocă „epoca de aur” si spune că a existat doar Biserica Catolică Romană, uitând că în realitate mai exista încă o biserică, care se refugia în clandestinitate pentru că era persecutată de papalitate. Aceea era intr-adevăr o tragedie; şi acela este modelul pe care ecumenismul papal îl apără în mod explicit.

Unitatea deplină va fi doar atunci când va veni Isus Hristos. Între timp putem să ne bucurăm de o unitate parţială cu ceilalţi fraţi şi credincioşi, fiecare aparţinând bisericii pe care conştiinţa lor o aprobă, practicând învăţătura pe care conştiinţa lor o consideră corectă şi predicând altor persoane dorinţa de a împărtăşi credinţa lor. Aceasta nu este nicio tragedie.

Papalitatea întotdeauna a căutat şi continuă să caute, “întoarcerea la unitate”. Şi pentru că teologia ei este eclesiocentrică şi nu cristocentrică, nu îi este de ajuns o unitate spirituală, ci doreşte o „unitate vizibilă şi deplină”, aşa cum nu încetează să repete. Pentru papalitate unitatea nu se găseşte în cuvintele lui Isus „Acolo unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu, în mijlocul lor” (Matei 18,20), ci în organizaţie (ierarhică, bineînţeles). O unitate care ar însemna, aşa cum se explică în filmul video, să ne întoarcem în braţele Romei.

În aceste momente, când papa Francisc se bucură de atâta succes în rândul tuturor maselor planetei, observăm cum, cu şi mai mare claritate, se împlineşte profeţia care spune „Şi tot pământul era în admiraţie după fiară” (Apoc. 13,3).

[Traducere: Olga Pascu]